Bine ai venit la clinica FOCUS
Sunt Giannina Ciotescu, trainer Programare Neurolingvistică și Specialist în Lucrul cu Trauma. În călătoria care urmează, am deosebita onoare să te ghidez în așa fel încât la finalul acestei călătorii transformaționale să poți fi cea mai bună variantă a ta.
Mi-amintesc și acum cum m-a izbit în moalele capului diagnosticul copilului meu.
Da, știu, poate zici că spun vorbe mari, dar draga mea, dragul meu, știu cum e, am fost și eu pe acolo. Și eu sunt mama unui copil special și sunt în temă cu provocările cu care te lupți în acest rol al vieții tale.
Mi-amintesc și acum cum m-a izbit în moalele capului diagnosticul copilului meu. Așa cumva, cu liniște, doctorii mi-au spus că este nevăzător. Îmi amintesc exact că, în primele momente m-am simțit paralizată. Nu puteam să mă mișc, nu puteam să vorbesc și parcă în pieptul meu se așeza confortabil o apăsare care mă împiedică să respir. M-am gândit, nu e posibil, nu copilul meu, așa că m-am dus să mai aud și alte opinii. Diagnosticul a fost același de fiecare dată. Cu fiecare altă opinie, practic altă confirmare a diagnosticului și greutatea din piept devenea mai apăsătoare, mai sufocantă.
Am plâns, am plâns mult încercând să diger vestea, încercând să-mi imaginez cum va fi. Nu ai cum să-ți imaginezi cum va fi până nu treci prin asta.
Prima fază, a fost cea de disperare și dubii. Dubiile erau legate de mine: pot să fac față, am făcut ceva greșit în timpul sarcinii, cum să-l cresc, e primul copil, habar nu am ce să fac. M-a cuprins din nou acea frică paralizantă care parcă te încremenește în acel moment în care afli diagnosticul.
Pe vremea aceea, în anul 2000, nu aveai posibilitatea să te informezi. Nevăzătorii erau pregătiți să învețe să îndoaie cartoane și atât. Nu putea nimeni să-și imagineze altă viață pentru ei, atât de limitat era sistemul, atât de neinformați eram noi.
Apoi a început dorința de a învăța, de a mă informa cum să-l cresc cât mai bine posibil pentru el. În această fază au început să apară barierele puse de familie, prieteni, cunoscuți, societate, sistem educațional, etc. Știi si tu cu ce te lupți.
Dacă nu ieșea ceva bine, eu eram vinovata de serviciu, eu eram mereu cea arătată cu degetul de toți cei din jurul meu care nu mișcau un deget să facă ceva. Pe stradă singurul lucru de care aveam parte, era mila. Întotdeauna am urât asta. Mila este un sentiment urât, nu are nici o legătură cu compasiunea sau empatia. Am început să mă izolez de lume din ce în ce mai mult, dar asta nu a făcut sa dispară durerea.
Apoi m-am certat cu Dumnezeu, îi spuneam zilnic că nu meritam asta, că am fost un om bun, că nici copilul meu nu merită asta. Eram încă în faza în care nu înțelegeam nimic. Simțeam cum furia și frustrarea îmi întunecă judecata.
Apoi a venit perioada în care am căzut emoțional, zâmbeam celor din jurul meu dar înăuntrul meu muream câte puțin în fiecare zi. Aveam tendința să dau dreptate sistemului, să mă gândesc cu groază că cel mai luminos viitor pentru copilul meu este să ajungă să îndoaie cutii de carton.
Durerea era prea mare, de nesuportat și atunci am început să mă disociez de mine, a fost ca și când am devenit altcineva. Pe atunci, nu știam că asta face trauma, te disociază de tine.
Eu de mică am fost o luptătoare și o optimistă, însă, cumva, acum nu mai reușeam să scot capul din problemă.
Făceam zilnic tot ceea ce aveam de făcut cu el, dar robotic. Și mă simțeam singură în lupta aceasta cu necunoscutul. Pe atunci, în România, nu aveai cu cine să vorbești ca specialist.
Dacă nu ieșea ceva bine, eu eram vinovata de serviciu, eu eram mereu cea arătată cu degetul de toți cei din jurul meu care nu mișcau un deget să facă ceva.
... eu lucram cu ei, veneau o dată pe săptămână ca să mă învețe pe mine cum să lucrez cu copilul. Mi s-a părut genial!
Norocul meu a fost că am plecat în USA și acolo am lucrat cu terapeuți calificați. Și da, ai citit bine, eu lucram cu ei, veneau o dată pe săptămână ca să mă învețe pe mine cum să lucrez cu copilul. Mi s-a părut genial! În sfârșit aveam acces la informații și lucram cu oameni care chiar știau ce fac. Acest lucru mi-a dat putere să merg înainte și în acel an am citit biblioteci întregi de specialitate la care atunci nu aș fi avut acces din România.
Am învățat foarte bine tot ceea ce era nevoie ca să lucrez cu Vlad, deja de mai bine de un an mă gândeam doar cum să fac să fie el la potențialul lui maxim.
Sunt sigură că te vezi și tu in filmul acesta.
Și totuși, cu mine cum rămâne? De mine cine are grijă? Eu pe unde sunt?
Îți spun eu, eram pe niciunde! Toate emoțiile și stările nerezolvate au început să se manifeste în corpul meu. Eram din ce în ce mai bolnavă fizic și nu înțelegeam de ce.
Abia ani mai târziu, mi-am dat seama că am nevoie să-mi rezolv problemele dacă vreau să-mi însoțesc copilul până la maturitate. O altă tragedie de fapt, moartea neașteptată a soțului meu, m-a trezit la realitate și m-a adus pe drumul pe care sunt acum, acela de coach profesionist.
Și totuși, cu mine cum rămâne? De mine cine are grijă? Eu pe unde sunt?
Draga mea, dragul meu
Știu că în majoritatea programelor se pune focusul pe copil dar aici și tu ești la fel de important ca și copilul tău. Cred că înțelegi că echilibrarea ta emoțională și energia ta sunt esențiale pentru tine și pentru dezvoltarea copilului tău.
Tu ai acum ocazia să transformi toate provocările în oportunități aici cu noi. Eu te ajut să te vindeci pe tine iar Alina te învață tot ce ai nevoie ca să-ți ajuți copilul.
Ceea ce este foarte important în comunitatea noastră este că aici ești văzut, auzit, înțeles și ghidat. Iar în toată această călătorie excepțională de vindecare a ta și a copilului tău, ești împreună cu noi, oameni calificați, nu ești singur, nu ești singură.
Ai oportunitatea să te reconectezi la resursele tale, să înveți să stai conectat la tine din nou, să ieși din provocări rapid, fără să le mai dai ocazia să te îmbolnăvească, să ai energie și informație pentru cea mai bună formă a ta și a copilului tău.
Așa că, bine ai venit încă o dată!
Hai să pornim mână-n mână pe acest drum!
