Pur și simplu, a fost timid, a fost mai timid când ne-am dus la evaluare și l-a văzut medicul. 

Crede-mă, am auzit de nenumărate ori aceste răspunsuri. Cred că și tu le-ai auzit, nu-i așa?

Hai să vedem, totuși, care sunt diferențele dintre un copil timid, un copil cu întârziere în dezvoltarea limbajului și un copil cu autism.

Copiii mici care sunt neobișnuit de timid sau retrasi pot provoca îngrijorarea părintelui și îl pot duce, pe acesta, în cabinetul medicului, așa cum poate te-ai dus și tu. Reticența de a avea prea multe de a face cu doctori este ceva comun printre copiii mici și de ce să ne recunoaștem printre adulți. Iar medicul de familie care se confruntă cu un copil retras și agățat de mamă trebuie mai întâi să considere dacă tiparul de comportament este normal pentru vârsta și pentru circumstanțele copilului și apoi să se gândească dacă sunt semne serioase de alarmă pentru TSA.

Ca să facem distincția, cred că este important să stabilim exact ce înseamnă timid sau retras. Potrivit Asociației Americane de Psihologie, timiditatea este un sentiment de stânjeneală, îngrijorare, în special în prezența unor persoane noi și în situații nefamiliare. Uneori acest lucru înseamnă doar că copilul se adaptează lent la situațiile nefamiliare.

Poate că are nevoie de luni în loc de zile sau săptămâni pentru a se acomoda într-un grup de joacă. Copiii timizi sunt hipervigilenți. O să-i vezi că scanează mediul înconjurător și da, evită contactul vizual direct cu o persoană nouă. Totuși, ei privesc către părinte pentru confirmare sau pentru asigurare și se țin de aproape, se agață de părinte.

Un copil timid poate să manifeste comportamente și simptome fizice, cum ar fi un stomac deranjat, să-i transpire pălmuțele, să aibă un ritm cardiac accelerat, poate să roșească mai des, poate să se împiedice în cuvinte. Alteori, copiii timizi stau deoparte, stau pe marginea terenului de joc în loc să participe la joc. De obicei, sunt cei care sunt foarte concentrați pe ceea ce desenează sau la ceea ce citesc pentru că preferă să nu participe.

Și acest lucru poate reflecta, pur și simplu, un temperament introvertit, care poate fi recunoscut retrospectiv, încă din copilărie. Foarte adevărat, un părinte poate să fie avut trăsături similare în copilărie. Dacă copilul se poate juca fericit, poate să relaționeze normal cu membrii familiei și în medii familiare, timiditatea este cel mai probabil o variabilă, o variantă temperamentală normală.

Acest lucru nu poate fi schimbat rapid sau ușor, dar dacă adulții care o să ocupă de copil își modifică modul în care îi gestionează copilului, emoțiile, îl fac să se simtă în siguranță, să fie protejat, copilul poate să fie capabil să se adapteze și să adopte stilul noi, mai eficiente de a face față acestor situații nefamiliare. Pe de altă parte, dacă comportamentul retras al copilului apare atât în familie cât și în prezența străinilor, nu este asociat cu o stare de spirit scăzută și nu poate fi explicat prin tulburări în circumstanțe familiare. Nu știu, a apărut o surioară, a decedat cineva din familie, a fost abuzat fizic, verbal, atunci trebuie luat în considerare tulburarea de comunicare.

Poate copilul să vorbească normal pentru vârsta lui? Poate copilul să înțeleagă când se vorbește de către părinți? Arată copilul dorința de a comunica și de a socializa? Se joacă el cu părinții sau cu frații lui? Se angajează în activități repetitive fără sens? Are probleme în interacțiunea cu grupul de copii de vârsta lui? Dacă părinții își exprimă îngrijorarea, dacă tu îți exprimi îngrijorarea cu privire la oricare dintre aceste abilități, copilul poate avea o tulburare specifică de limbaj sau autism. Copilul cu o tulburare specifică de limbaj poate avea dificultăți în principal în producerea sunetelor individuale ale vorbirii. Poate avea probleme cu gramatica, poate avea probleme cu vocabularul sau cu regulile sociale ale conversației.

Poate să aibă probleme de înțelegere. Copiii cu întârziere în limbaj folosesc însă mai multe strategii de a-și face intenția cunoscută. Ei se pot întinde după obiect, pot să arate cu degetul, pot să îți facă gestul că vor un pahar de suc sau de mâncare.

Pot să vocalizeze pentru a-ți atrage atenția, pot să se uite rapid când la tine, când la pahar să te facă să înțelegi că pe ăla îl vrea și nu pe altul. În aceeași situație, copilul cu autism poate să stea la masă, poate să se uite la pahar, poate să înceapă să scâncească fără să te implice activ pe tine. Așadar, așa cum vezi, nu doar achiziția limbajului este afectată.

Poate cel mai important reper al autismului este lipsa interesului social, lipsa dorinței spontane de a împărtăși bucuria, de a împărtăși interesele sau realizările lui cu ceilalți. Copilul nu este la fel de interesat social să interacționeze cu părinții sau cu străini, iar când o face, să observăm deficite în folosirea contactului vizual, să se uite foarte rar, să se uite prin noi sau să se uite difuz. Copilul s-ar putea să-și facă greu prieteni potriviți nivelului lui de vârstă, adică copii de aceeași vârstă, așa cum am spus, s-ar putea să preferă adulții sau copiii mai mari decât el, chiar și cu cei mai apropiați prieteni să prefere totuși să se joace singur.

Ce este de reținut? Este important de menționat că timiditatea se bazează pe personalitatea individuală, în timp ce copiii cu autism pot manifesta diferite probleme de neurodezvoltare comportamentale, sociale și emoționale. Copiii cu întârziere în limbaj compensează lipsa limbajului. O să vezi că folosește simultan gest, expresie facială, vocalizare în momentele în care încearcă să-și exprime o nevoie, o dorință.

În schimb copilul cu autism nu compensează lipsa limbajului cu folosirea acestor unelte nonverbale. Nu se uită, arată și zâmbește în același timp ca să te convingă să-i dai ceva ce-și dorește el. Așadar, diferența majoră între timiditate, întârzierea în dezvoltarea limbajului și autism este modul în care individul reacționează la interacțiunile sociale.

Am și o veste bună. 70% dintre copii ajung să vorbească. Unii mai fluent, alții mai puțin fluent.

Asta nu înseamnă că folosește împreună, fără ajutorul tău, privirea, expresia facială, gestul și cuvântul. Aici intervii tu!

… pregătirea este esențială în tot ceea ce facem, inclusiv în aplicarea intervenției ABA structurate pentru copilul tău. 

Poate te-ai alăturat deja grupurilor de suport, ai urmat cursuri și ai achiziționat materiale educative. Te gândești acum la obiectivele pe care vrei să le atingi și la cum vrei să se desfășoare procesul de învățare.

… Înveți să pui accent pe indicații clare și concise, să-i aștepți răspunsul trei secunde și să folosești eficient recompensele artificiale.

Copilul învață să tolereze activități care altfel l-ar plictisi sau nu l-ar interesa. Învață să răspundă persoanei care îl învață, dar dacă tu nu ești cel care îi predă direct, s-ar putea să nu obții răspunsuri de la el. Adesea, copilul va încerca să evite sau să scape de activitățile neplăcute, apelând la plâns, țipete sau chiar comportamente agresive.

Acest lucru poate îți crează neliniște, știind că procesul ar putea fi de lungă durată. Poate nu ești entuziasmat să lucrezi la masă cu copilul tău, ți se face rău să-l vezi plângând, dar faci asta datorită presiunii de a face ceva pentru a preveni întârzierile în dezvoltarea copilului.

Presiunea poate veni din diverse direcții – de la cei din jur, de la comparațiile cu alți copii sau chiar din diagnosticul de TSA primit de copil. Această presiune combinată cu lipsa de informație poate duce la alegerea intervenției ABA structurate.

Dar există o alternativă mai eficientă! 

Intervenția ABA în mediul natural, centrată pe dezvoltarea copilului

Aceasta pornește de la identificarea intereselor și pasiunilor copilului tău. Este vorba despre a găsi acele activități care îi aduc bucurie și îi stimulează comunicarea.

… începi să alegi mai bine jucăriile, să faci activitățile predictibile, să te așezi în fața lui, cu disponibilitate și receptivitate, să aștepți să inițieze și să folosești comentariile declarative. Și să folosești recompensele naturale.

Abordezi învățarea pornind de la interesele reale ale copilului și te concentrezi pe re-stabilirea conexiunii emoționale, prin atenția maximă pe orientare socială, reciprocitate afectivă, atenție împărtășită, imitație și joc.

Dacă micuțul tău se întristează sau se enervează pe parcursul activităților, îl poți liniști așa cum faci întotdeauna. E bine să observi cum reacționează când e supărat, ca să știi când e momentul potrivit să-i arăți și alte moduri de a-și exprima nemulțumirea. Și dacă simte nevoia de o pauză, e perfect normal să faceți o mică întrerupere, ori de câte ori e nevoie.

Începi să construiești un mediu de învățare autentic și funcțional, în care veți fi amândoi în control, mulțumiți de progres la finalul zilei.

Reține

Fiecare copil are propriile interese și hobby-uri, care pot fi folosite ca oportunități de învățare, oricât de neobișnuite ar fi ele.

Observă cum comunică copilul în diferite situații, ce îl provoacă, când are nevoie de ajutor sau când dorește să evite sau să refuze o activitate.

Învață-l funcțional și insistă pe abilitățile cu impact profund în dezvoltarea lui.

Poți să-ți folosești disponibilitatea și receptivitatea pentru a-l ghida spre o comunicare mai eficientă.

Așa cum familia P. a făcut în aprilie – septembrie 2023:

În perioada aprilie – septembrie 2023 familia P. a început să lucreze cu copilul lor în vârstă de 3 ani, singuri, fără terapeuți sau coordonator, ghidați de doua programe: FOCUS și Managementul comportamentelor problematice.

Discrete Trial Training (DTT)

DTT este o abordare structurată și intensivă, care se concentrează pe învățarea pas cu pas a abilităților. Să presupunem că obiectivul este ca un copil să învețe să identifice o mașină de jucărie. În cadrul DTT, acest proces ar fi descompus în mai multe “trial-uri” sau încercări, unde terapeutul prezintă mașina și cere copilului să o identifice (“Arată-mi mașina”). Această abordare este repetitivă și necesită mai multe sesiuni pentru a consolida învățarea, cu scopul de a ajunge de la achiziția inițială a abilității la aplicarea ei în contexte diferite (NET), cum ar fi recunoașterea unei mașini de jucărie în camera sa de joacă, în parc etc.

Naturalistic Developmental Behavioral Interventions (NDBI)

NDBI, pe de altă parte, este o abordare integrată care se concentrează pe învățarea în contexte naturale și în cadrul interacțiunilor cotidiene. Utilizând același exemplu al mașinii de jucărie, în NDBI, procesul de învățare începe în momentele naturale de joacă. În timp ce copilul și terapeutul (sau părintele) se joacă împreună, terapeutul folosește oportunități spontane pentru a atrage atenția copilului asupra mașinii (“Mașina!”). Învățarea se petrece într-un mod ludic și interactiv, fără sesiuni repetitive strict structurate. Copilul învață să asocieze mașina cu activitatea de joc, ceea ce facilitează nu doar recunoașterea obiectului, dar și asocierea acestuia cu experiențe pozitive și semnificative din punct de vedere social și emoțional.

De ce NDBI pentru copiii mici?

Pentru copiii între 1 și 3 ani, interacțiunile naturale și jocul sunt esențiale pentru dezvoltarea lor. NDBI valorifică aceste aspecte ale dezvoltării, integrând învățarea în activitățile de zi cu zi și facilitând o conexiune mai profundă între copil și cei din jur. Copiii sunt mai angajați și motivați să învețe atunci când sunt implicați activ în proces și când învățarea este relevantă pentru contextul lor imediat.

DTT, deși este eficient în construirea unor abilități specifice, poate părea uneori prea structurat și repetitiv pentru copiii mici, care beneficiază enorm de pe urma flexibilității și dinamismului oferite de NDBI. Prin NDBI, copilul nu doar că învață să recunoască o mașină de jucărie, dar înțelege și contextul jocului cu mașina, îmbunătățindu-și abilitățile de comunicare, sociale și emoționale într-un mod holistic.

Concluzie

Alegerea metodei de învățare pentru copilul dumneavoastră este o decizie importantă și trebuie să reflecte nevoile și particularitățile individuale ale copilului. Pentru copiii mici, NDBI oferă o abordare mai naturală și integrată, care se aliniază cu modul în care ei explorează și înțeleg lumea în această etapă crucială a dezvoltării lor. Prin îmbrățișarea NDBI, încurajăm nu doar achiziția de abilități, ci și dezvoltarea unui învățător curios, social și emoțional conectat, pregătit să navigheze complexitatea lumii din jur cu încredere și bucurie.

Copiii care au intrat în aceste programe ABA au început de la o vârstă destul de fragedă, doi ani, maxim trei ani și jumătate. Dintre acești copii doar 47% la sută dintre ei au ajuns la independență. Ce înseamnă asta? Că la vârsta de șapte ani acești copii au mers neînsoțiți la școală, deci au făcut față în mod independent cerințelor educaționale, au avut un IQ de 80 sau mai mare, iar psihiatrul nu le-a mai putut pune diagnosticul de autism deoarece nu au mai întrunit criteriile de diagnosticare.

În toate aceste programe ABA exista câteva criterii esențiale și anume: vârsta copilului, cei mai mulți au început destul de devreme, doi ani, maxim trei ani și jumătate. Al doilea criteriu. Acești copii au lucrat între 16 și 60 de ore pe săptămână. Media se situează undeva la 40 de ore pe săptămână. Criteriul 3. Acești copii au avut suportul și expertiza unui analist comportamental, au avut echipe extrem de bine pregătite. Iar părintele a fost implicat în programul ABA al copilului lui. Implicarea a însemnat, fie a rămâne acasă și a deveni co-terapeutul copilului lui sau în alte programe a însemnat a monitoriza progresul copilului lui. Acum, pentru foarte multe familii din România aceste criterii sunt extrem de greu de bifat. Unul dintre dintre criterii, cu siguranță, cele mai multe familii il ratează și anume prezența analistului comportamental. De ce spun asta? Sună bine când spunem că România se situează pe locul trei la număr de analiști comportamental. Așa este. Ocupăm un loc bun în lume, dar realitatea este că avem la acest moment 63 (greșeală – sunt doar 53) de analiști comportamental la 15600 de copii cu autism, ceea ce este extrem de puțin.

Foarte puțini copii cu autism vor beneficia de expertiza analistului comportamental, cei mai mulți vor lucra cu psihologi sau psiho-pedagogi cu o pregătire mai bună sau mai puțin bună în implementarea corectă a procedurilor ABA. Nu vorbesc de alte formări pe care acesti psihologi sau psiho-pedagogi le au, vorbesc doar de implementarea corectă a procedurilor ABA în programul intensiv la copilul cu autism. Și atunci ce poate să facă un părinte care trebuie să muncească pentru a supraviețui, trebuie să muncească pentru aceste două ore de de sesiune ABA pe săptămână?

Am două recomandări pentru acești părinți. Prima recomandare este să fie pretențios. Să caute acel psiholog, psiho-pedagog care este dispus să-l lase să urmărească cum lucrează cu copilul lui, care este dispus să îl învețe cum să-l învețe acasă și către care copilul să se ducă cu plăcere. A doua recomandare ține de implicarea acestui părinte în sesiunea ABA a copilului lui. Dacă părintele se implică activ, respectiv participă, urmărește, aplică, practică, acele două ore vor conta la progresul copilului lui. Altfel, acele două ore, acel procent de succes de 47% scade vertiginos, dacă nu tinde spre zero. În momentul în care părintele se implică activ, este generos cu timpul lui, dar știe unde este mai eficient să își folosească timpul, în sesiune nu în afara ei, atunci da, toate acele două ore vor conta la progresul copilului lor.

Ca atare, părinte nu sta pe margine, nu sta în afara ușii, nu te duci să bei o cafea și aștepți să se termine sesiunea, ci fii acolo, alături de psiholog, alături de psiho-pedagog, în așa fel încât fiecare moment în care vei practica corect procedurile ABA să conteze. Și de abia atunci să vorbim, nu doar de două ore pe săptămână, să vorbim de, poate, două ore pe zi, poate trei ore pe zi, va depinde de cât timp ai la dispoziție zilnic să petreci alături de copilul tău.

Nu este ușor. Cei mai mulți părinți se tem să intre în sesiunea copilului lor. Spun “Dar cu mine se comportă altfel. Mie nu îmi răspunde. Face tot felul de… Apelează la tot felul de lucruri ca să-mi atragă atenția”. Și psihologul și psiho-pedagogul confirmă acest lucru. Comportamentul copilului se modifică în prezența părintelui. Așa este. Nu este ușor. Dar trebuie să începeți de undeva. Trebuie să treceți peste acele momente ca într-un final copilul să răspundă mult mai bine ție – Părinte – mult mai bine decât psihologului sau psiho-pedagogul pentru că rămâne cu tine. Ca atare. Fiți pretențioși. Fiți activi în educația copilului vostru pentru a conta acele două ore de sesiune. Pentru a vă apropia de acel procent de succes.

Nu contează unde lucrați. Nu trebuie să fie doar într-o sesiune formală, la cabinet, în prezența psihologului, în prezența psiho-pedagogului, la centru sau în sesiunea ABA, acasă în camera special amenajată. El poate să lucreze acolo două ore din care să vă extrageți informația de care aveți nevoie și fiecare minut în care voi implementați corect aceste aceste lucruri, la gustare, la cină, la prânz, în concediu, în parc, vor conta și se vor aduna aceste minute, vor conta la progresul copilului vostru. La șansa lui la independența.

Așa că nu uitați. Fiți pretențioși și fiți activi. Toate bune!

Cursuri gratuite pentru părinți:

1. DAAL Autism Project – Obiective esentiale si rolul parintelui in programul ABA. O prezentare din cursul PCM (Program Pentru Copilul Meu): https://abaskills.net

2. AFIRM online modules and resources for 27 evidence-based practices: https://afirm.fpg.unc.edu

3. IRIS Center: https://iris.peabody.vanderbilt.edu

4. The Autism Project at Boston Medical Center: https://www.bmc.org/pediatrics-autism…